sâmbătă, 26 noiembrie 2016

RECENZIE *** Toată lumina pe care nu o putem vedea- Anthony Doerr / All the light we cannot see







” O meditație despre soartă, liberul- arbitru și felul în care, în vreme de război, micile alegeri pot avea consecințe majore.”     -   New Yorker



   

    Am terminat cartea acum două zile și încă nu găseam o idee de care să mă leg și să încerc să vă spun câte ceva. Am citit-o, mi-a plăcut, nu mi s-a părut extraordinară la acel moment. Însă, mi-am dat timp să ”diger” informația, să o las să se așeze. Cartea asta face parte ( din punctul meu de vedere) din categoria celor pe care trebuie să le citești de unul singur, fără informații sau păreri din exterior. Să o lași să îți inunde porii și filtrele, să îi permiți să te ajute să reflectezi la condiția ta și la ce ar fi fost dacă...



   Ideea centrală a cărții ar putea fi rezumată la fraza asta:

”Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie.” Lumina din titlu se leagă de ce auzise Werner, un copilaș orfan într-o emisiune radiofonică de la sfârșitul anilor ”30: creierul uman are capacitatea de a crea lumină în întuneric. Creierul este închis acolo ca într-o cutie, dar nu ne dă el oare informații: cât de albastru este cerul, ce culori frumoase au florile, ce culoare au ochii mamei.


  În timp ce Werner începe să facă lumină în jurul lui, Marie- Laure își pierde vederea. 

  Doi copii, din tabere diferite, un orfan de origine germană și o franțuzoaică lipsită de vedere, în orașe diferite sunt marcați de începutul schimbării lor. Deși volumul abundă în personaje, cei doi copii sunt piesele principale ale acțiunii, totul concentrându-se în jurul lor.

  Acțiunea cărții are loc între anii 1934- 2014, volumele sărind de la o etapă la alta, fapt care la un moment dat mi s-a părut amețitor. Era ca și cum știam deja deznodământul, vedeam suferința dar mai trebuia să descopăr acțiunea. Un pic bulversant dar am trecut peste, mai ales pentru că mi-a prezentat și viața de după război, cum lucrurile par să intre pe făgașul normal. 



  Werner creștea într-un orfelinat alături de sora lui, Jutta. Fascinat de un radio micuț pe care îl repară, copilul va deveni asemeni unui burete: va absorbi toată informația pe care o putea găsi. Studiază singur tot ce se poate și repară tot mai multe radiouri. Aparate care pe vremea aceea puteau fi alcătuite din piese rudimentare sau obiecte de lux, dar care toate sunt interzise la un moment dat. Remarcat de un sergent, Werner primește o șansă să studieze la o școală unde pe lângă cursuri va primi alte sute de lecții despre dezumanizare, despre supremație, bătaie, umilire și distrugerea prieteniilor. Dacă seara se bucura de compania unui profesor pe care îl ajuta să descifreze niște coordonate, ziua lupta pentru acceptare și supraviețuire.




    ”- Știi care e marea lecție a istoriei? Aceea că istoria este ceea ce spun învingătorii că este. Asta e lecția. Cine câștigă, ăla decide cursul istoriei.”





   Marie-Laure locuia alături de tatăl său. Orfană de mamă de la naștere, fetița descoperă că viața poate fi și mai dură de atât. Orbește... iar lumea ei este acoperită de întuneric. Dar dragostea și devotamentul tatălui său fac lumină. Tatăl ei îi face o machetă a orașului cu toate străzile, casele si cu absolut toate detaliile. Fata parcurge zi de zi cu degetele străzile micului oraș , astfel că după ce își învinge teama va putea să se descurce și pe străzile marelui oraș. 


  Marie Laure este nevoită să părăsească Parisul alături de tatăl său, cel care avea misiunea de a transporta un diamant gigant. Era o piatră  foarte mare, în formă de pară despre care se spunea că ar fi blestemată. Ăsta este un alt aspect al cărții care nu mi-a fost pe plac. Am simțit în anumite pasaje că s-ar sugera subtil că piatra ar fi vinovată de tot răul, bineînțeles în ideea că am crede în supozițiile legate de ea.


  Cei doi tineri vor parcurge războiul fiecare cu pierderile și luptele sale , dar tot războiul este cel care îi aduce împreună, fiecare luptând prin pasiunile lui să șteargă urâțenia lumii, să aducă frumosul și lumina înapoi.

Autorul se pare că nu a ținut prea mult cont de personajele sale pentru că nu toți au o poveste cu happy-end. Da știu, așa e viața. Nu totdeauna e roz, dar parcă am tot așteptat altceva. 



Lectura a fost greoie pe alocuri, mai ales că am remarcat uneori parcă o sforțare a autorului pentru metafore. Unele foarte bine construite, altele nu tocmai potrivite. Una peste alta: a fost o carte diferită, o carte care mi-a ilustrat continuitatea vieții în pofida greutăților, tocmai de aceea va primi 4 steluțe pe Goodreads.

   Cartea a primit Premiul Pulitzer 2015 și face parte din colecția Raftul Denisei apărută la editura Humanitas.




5 comentarii:

  1. Felicitări pentru recenzie! Cartea o am pe listă...

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitări pentru recenzie! E interesant ca uneori sa citim si ceva diferit si te felicit ca ai dus-o pana la capăt si ne-ai împărtăsit impresiile.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc. Pe alocuri a fost greoaie, seacă, dar la general a fost ok.

      Ștergere
  3. Am auzit de carte dar pe mine nu pra ma atrage. Daca mi-ar "pica" in mana as citi-o dar nu o trec la prioritati. Poate ma insel dar asta simt in acest moment.

    RăspundețiȘtergere